Maulin mountain

Azi am facut un traseu greu. Sau asa il descriu ei, cel putin.

Maulin mountain este parte din muntii Wicklow (Parcul National Muntii Wicklow, ca sa fiu mai exacta) si este conform regulilor (romanesti) un deal, nu un munte. Altitudinea maxima este de 570m, iar pentru a ajunge pe varf trebuie sa iesi din traseu si sa mai tropai vreo 100m diferenta de nivel.

Accesul catre muntii Wicklow este pe autostrada M50 – in jumatate de ora, daca nu sunt ambuteiaje, ajungi la Enniskerry de unde mai mergi 15-20 de minute pe un drum f. unduit si ingust (a se citi “te lipesti de gard cand vine o masina din sens opus si te rogi sa aveti loc impreuna) pana la Crone Woods, punctul de pornire in traseu – o parcare spatioasa care se inchide la ora 16:00 (daca n-ai ajuns in timp util, revii a doua zi).

Cand am ajuns noi, tocmai plecau in sus doi turisti montani, iar apoi au aparut inca vreo 8-10 persoane cu media de varsta pe la 45de ani, jumatate in pantaloni scurti, jumatate cu pantaloni lungi, toti cu bluze fosforescente sau extra vizibile, si care au luat-o la deal in pas de alergare. Probabil se pregateau pentru vrun maraton….

Noi am facut cam 1h pe urcare, 30minute deturul de varf si inca o ora inapoi la masina, cu pauzele de poze de rigoare. Nu as putea spune ca a fost obositor (exceptand cei 100m diferenta de nivel pana pe varf, care sunt o panta buna de 20-30grade si pe care am luat-o in brate mult prea vitejeste). Cararea e titai mai drumul si nu iti prea trebuie indicatoare decat la rascrucile de carari, dar deobicei sunt marcate (deobicei, nu tot timpul!). Au insa marele dezavantaj al marcajelor mici pe care te cam chinui sa le vezi chiar si cand te uiti in directia corecta. Ale noastre sunt de cateva ori mai mari si mai vizible, as spune eu. Plus ca (alea noastre) fiind vopsite au marele avantaj de a nu-ti permite sa pleci cu ele acasa.
Si nu stiu daca sunt corecta sau nu, dar mi s-a parut ca marcajele la noi sunt mai dese decat la ei, la asta adaugandu-se stalpii alb-negri/galben-negri pe care ii vezi lejer peste cate o pajiste de 500m ori indicatoarele (uneori haotice) de distanta si timp de la noi. Aici sunt indicatoare de “atentie se taie padurea. Va rugam, respectati semnalele muncitorilor avizati si ocoliti zona in lucru” sau puncte de informate cu o harta si descrierea generala a traseului. O fi chestie de obisnuinta, dar parca e mai placut si mai practic sa vezi un indicator care iti spune ca mai ai 2h (din cele 4h ale traseului, vazute la inceput) decat o harta cu descrierea padurii in care te afli.

La coborare ne-am intalnit cu inca vreo 6-7 persoane care abia intrasera in traseu (era ora 12, ora la care noi ne-am fi intrebat doar la ce cabana vrem sa mancam, dava eram in Romania), inclusiv o doamna de varsta mamei ce mergea singura. In parcare nu mica ne-a fost surpriza sa constatam ca era plin (un total de aproximativ 40-50 de masini); o doamna cu doi Haski maro si o haina de blana portocalie ne-a lamurit un pic dilema: grupul de iubitori de Haski din care facea parte plecase im traseul saptamanal si mai era inca o gasca mare de alergatori.

Data viitoare incercam un varf mai inalt 🙂

Intrarea in traseu

Si la ei se defriseaza…

Marcaje


In departare se vede marea

(momaia de pe) varful Maulin si vf. Sugar Loaf (in departare)

O bucata de traseul bine flescaita

Pe traseu


Comments Off on Maulin mountain

Filed under hiking, Irlanda

concert

Concert The Saw Doctors in Portlaoise. Concertul din Dublin era sold out iar 60km nu ni s-au parut asa deoparte, plus ca oricum aveam concediu si merita sa iesim din oras.

So, concertul incepe la 20:30, se intra de la 19:30. Bere cata vrei, dar nu de afara si doar la pahar. Whiskey si cola pe gheata (nu cu gheata). Bauturi calde nu se servesc, ca doar e concert si trebuie sa te racoresti (gatul meu ii injura prieteneste, dar poate cui-pe-cui-se-scoate chiar e adevarat…)

Tinutele? Hai sa spunem ca noi (eu in blugi, bluza si pulover, domnul in blugi, tricou si hanorac) suntem cei mai prost imbracati. Doamnele, de la 16 la 60 sunt preferabil pe tocuri de 10, fara dres. Sandale pentru cine e mai smecher(a)! Tocul de 6 nu s-a inventat, iar cel de 12 este deplin apreciat. Rochiile sunt fara maneca si sunt, in cele mai bune cazuri, deservite de un blezer subtire deasupra. Poseta, desigur, se tine in mana sau la subrat – ideal modelul “daca ai bagat servetele nu mai intra nimic”. Parca am mai vazut o fata in blugi, dar sigur sunt singura in blugi si bocanci. Fustele se termina deobicei la o palma juma’ sub fund, chiar si la 60 (de ani); exista totusi cateva exceptii ce ating genunchiul. Mama?!?
Ah, cine nu are fusta are egari. Negri. D-aia care aduc a dres de 80den sau modelul extra lucios de parca tocmai au venit de la aerobic. Tot cu tocuri, desigur. Balerinii cred ca sunt interzisi la concerte – Doamne fereste sa nu-ti rupi cumva gatul!

Cele cateva genti normale aparute in cadru respecta regulile locale de utilizare: posetele nu se agata de spatarul scaunului, nu se pun pe bancheta, in cuier ori pe coltul mesei, ci se arunca dezinvolt pe jos la ceva distanta de picioare cat sa se poata impiedica altii in ele. Se mai intreaba cineva de ce sunt asa des furati strainii la noi?

Barbatii? Peste 40 de ani parca sunt toti inginerii la IPRS: camasa in dungi/carouri si pulover cu anchior. Cei sub 40 n-au avut bani de pulover, iar camasile seamana cu prima mea flanea purtata in Bucegi. Fac exceptie cativa baieti cu ochelari si figura de doctoranzi la Cambridge ce peste camasa cu dungi finute etaleaza un pulover Tommy Hilfiger.

Va mai spun de bucle, cocuri, sclipici si rimel? Parca e botez, daca nu chiar nunta pe alocuri. Dar sa lasam barfele, incepe concertul…

Modificari & adaugiri post concert:
Pe parcursul celor aproape doua ore de cantat am identificat si un, probabil, fermier: hanorac monster energy, blugi alb-bleu si o super caciula neagra tricotata model David Beckham, usor trantita pe frunte si atarnand lejer peste urechi. Camasa de bumbac in carouri decolorate se potivea de minune cu barba de 3zile blond-roscata usor tepoasa si figura bine muncita la camp. Adaugati si niste ochii albastri spalaciti, o ceafa groasa si o prietena model 1/2tanc si veti avea imaginea completa.
S-au mai facut vazuti doi fani craciun cu reni/brazi de craciun luminosi pe pulovere rosu-alb-verzi, doua domnisoare cu topuri din paiete si cativa oameni normali..

Comments Off on concert

Filed under read / see / do

globalizare

2 romani asculta in Irlanda un sarb si un macedonean, produsi de un american, cu design japonez, vanduti de englezi (printr-o companie americana), livrati din Franta de o companie germana.

Asta da globalizare!

ps-nu am pus in calcul ca, probabil, suportul e produs in China ori ca baiatul care l-a livrat parea cam polonez…

Comments Off on globalizare

Filed under other...

la inchisoare

Duminica a fost o zi foarte frumoasa in Irlanda: aproape 10˚C, soare si doar cativa nori rataciti pe cer. Drept urmare ne-am hotarat sa profitam de vremea buna si sa iesim din casa. Si ce loc mai bun putem gasi decat.. o inchisoare?!

Eh, dar nu e orice inchisoare, este inchisoarea Kilmainham transformata in muzeu. Ei se lauda ca este una din cele mai mari inchisori neutilizate din Europa, dar in afara pare ca este mai cunoscuta pentru musafiri precum U2 (in videoclipul A Celebration), Daniel Day-Lewis (in In the Name of the Father) ori Liam Neeson (in Michael Collins).

Daca treceti prin Dublin, va recomand o vizita: inchisoarea asta muzeu arata minunat, rar ghizii locali parca au facut o facultate speciala – povestesc natural si frumos, stiu sa puna accentul pe istorie dar sa mai faca si o gluma-doua, te implica in poveste si nu te trateaza ca pe un copil handicapat care oricum nu e capabil sa priceapa lucrurile atat de bine ca ei.
In 1796 cand s-a deschis inchisoarea se pare ca era printre cele mai moderne ale vremii, adaptand noua teorie a inchiderii individuale a detinutilor (fiecare cu camera lui vs metoda “invechita” a inchiderii tuturor intr-o singura camera) si a luminii ca sursa de recuperare, desi spanzuratul de grinda de la intrate s-a practicat aici ca metoda de executie (si distractie) publica pana in 1865, iar geamurile au aparut la ferestre abia la 50 de ani mai tarziu.

Pana in primavara lui 1916 prin cladire s-au perindat infractorii banali: cersetori, violatori, datornici, hoti, criminali fara istorie. Exceptia o fac anii 1845-1852 (Marea Foamete), cand pare-se ca era mai bine la interior decat afara.


Daca n-ar fi fost anul 1916 (Pastele, mai exact) probabil ca inchisoarea n-ar fi muzeu acum. Respectiv: in plin razboi mondial (primul), cu cateva mii de irlandezi pe front in Europa (in armatele Angliei, Frantei si chiar a Rusiei), in vremuri nu tocmai de bunastare si dupa vreo 5 (depinde cum le numeri) revolte esuate impotriva englezilor, un grup de intelectuali pune de o razmerita in Dublin, ocupand cateva cladiri importante. Nu si inchisoarea insa. Englezii inabusesc revolta facand praf cladirile respective si o bucatica de oras, ceea ce-i face pe localnici sa nu tocmai aprecieze elanul revolutionar, injurandu-i pe capii revoltei la scena deschisa. Totul pare sa se termine aici, insa englezii au buna inspiratie de a-i executa pe toti liderii in curtea inchisorii, nerespectand nici o serie de promisiuni minore facute acestora (precum dreptul la ultimele 10minute din viata cu iubita). Era prima saptamana de dupa Paste si irlandezii inca cu gandul la sarbatorile sfinte, asa ca moartea ii transforma pe idealistii naivi in eroi, iar spiritele par sa se infierbante din nou.
Toate bune si frumoase, liniste si pace, pana in 1918 cand un partid (Sinn Fein) codus de singurul lider al fostei revoltei ramas neciuruit (pe motiv de pasaport american si britanici care doreau sa-si tina aproape noii aliati), castiga majoritatea locurilor Irlandei in parlamentul de la Londra, dar refuza convocarea si mai iese de-o revolta mica numita in istorie Razboiul de Independenta al Irlandei. Inchisoarea isi joaca in continuare rolul, inca de partea britanicilor.

Finalul glorios este in 1922, cu Razboiului Civil: jumatatea Irlandei care facuse pace cu englezii la finalul Razboiului de Independenta se bate cu cealalta jumatate, care era convinsa ca se putea obtine mult mai mult. Se declara legea martiala si, intr-o ironie amara a istoriei, in numele aceluiasi ideal, in curtea inchisorii camarazii de ieri se impusca unii pe altii.

Cat de noi, nu cred ca ne-am bucurat mai mult vreodata sa iesim de undeva decat duminica cand am iesit din inchisoare – gradele de afara nu au reusit sa penetreze peretii grosi ai inchisorii, asa ca desi eram destul de bine imbracati dupa turul de 1h juma eram inghetati bocna si ne visam pe plaja la 2Mai…

Comments Off on la inchisoare

Filed under Irlanda, read / see / do

carti postale

Colectia Muzeului de Arte Decorative si Istorie din Dublin are o sectiune dedicata istoriei militare de la 1550 pana in zilele noastre ce cuprinde peste 1000 de obiecte utilizate in diverse campanii militare, de la uniforme si arme pana la mobila pliabila (Ikea ar fi invidioasa!) si tacamuri de campanie (cu coada detasabila).

Expozitia parca e gandita nu sa te invete istoria ci sa te ajute sa o intelegi. Din pacate nu am loc aici sa va povestesc cat de fascinata am fost…

Cam pe la sfarsitul expozitiei mi-a atras atentie aceasta carte postala trimisa de un marinar in cel de-al doilea razboi mondial.

Se pare ca exista o serie intreaga de asemenea vederi produse de Fratii Tichnor din Boston in perioada 1930-1945, create atat pentru soldati cat si pentru turisti, cu texte personalizate.

Sa mai zica cineva ca in razboi nu exista umor!

Comments Off on carti postale

Filed under history, Irlanda, read / see / do

cel mai pretios lucru din lume

Cand eram mica, inainte de Craciun, Paste si diverse aniversari, mama scoatea un pix si un colt de hartie si facea meniul. Apoi, pe alta bucatica de hartie, facea lista de cumparaturi, mi-o punea in brate si ma trimitea la piata (renuntase sa-l mai trimita pe frati-miu dupa ce s-a intors acasa spunand ca cumparat carne de cal).
Odata ingredientele aduse si planul facut, se incepea cu scosul din dulap al caietul albastru. Nu va imaginati ca e chiar albastru – doar cotorul e albastru, din panza; in rest e un caiet A5 de mate, aproape ordinar, cu vreo 300 de pagini si copertile facute din fostele coperti ale, probabil, unor vechi caiete de desen.

Acum ceva vreme, nestiind ca voi pleca din tara dar uitand cateva retete, l-am cerut spre copiere. Si m-am apucat, plina de elan sa scriu la calculator retele. Am ajuns pe la 30 maxim, caci imi propusesem si sa le scriu frumos cu ingredientele separate de continut si cumva cat sa le inteleaga si fi-mea, cand va fi cazul. Apoi am plecat si instinctiv l-am luat cu mine.

Caietul asta a fost, este si va fi mereu caietul de bunatati. Acum e singura mea legatura reala cu mancarea de acasa. Am si cateva carti de bucate cu mine, printre care si celebrele Sanda Marin si Radu Anton Roman, dar nimic nu se compara cu retele “mamei”, chiar daca sunt scrise pe genunchi si de multe ori singura sansa de a le intelege este sa ti-o imaginezi pe mama in bucatarie.

In caiet poti se gaseti si cate 2-3 retele pentru aceasi prajitura. De exemplu banalul chec are urmatoarele variatii: chec Neli, chec Zizi, chec pandispan Vali, chec alb Vali, chec Nuti.

  • chec-ul Zizi este un chec-ul compact cu ciocolata, asortat cu o biblioteca mare plina de Dumas, o pisica portocalie nu foarte prietenoasa, nasul borcanat al lui Mircea si zambetul blajid al matusii. Fara adaosuri checul asta nu are nici un gust!
  • chech-ul Vali are mai degraba gust de salata de icre, salata beuf cu multi gogosari si salam de sibiu; pe asta sigur nu-l voi coace prea des!
  • chec-ul Neli inseamna o mansarda nu foarte luminoasa, o bucatarie ingusta stil’50, doi frati mai mari ca mine, mustata lui Nicusor si zambetul mare al lui Neli. Cunoscut si sub denumirea 4-4-4 acesta este the chec, cel pe care l-am facut prima data singura pe la vreo 8-9 ani si pentru care tineam mixerul & aduceam ingredientele de la vreo 4-5. Acum il voi transcrie drept chec mama, caci fara tonele de compozitie de pe pagina mi-e ca nu-l voi mai recunoaste…

Mai apar aici rulada Colev (foarte de greu de facut, dar delicioasa si cu o aroma de fete jucandu-se cu papusile pe sala absolut fantastica!), fursecurile cu stafide Cami (cu miros de pechinez si tone de rusine ca lasam platourile goale) si placinta cu loboda, varza ori cartofi (si aroma de Satmar). Si, slava Domnului, nu lipeste reteta de sarmale: varianta dezvoltata in-house avand la baza reteta bunicii si modificari pe baza de cateva decenii de criticii ardelenesti (evident, nu exista reteta mai buna de sarmale decat asta! Poate doar cele de post facute de bunica lui Geo – dar alea sunt alta poveste).

Din pacate nu am aici retetele de piftie, toba si dulcetiuri ce inca sunt apanajul partii masculine a familiei. Memoria de elefant a bucatarului de conserve nu a avut nevoie de suport hartie, dar eu am (aviz cititorilor!). Caci singurul lucru pe care il stiu e ca gemul trebuie pus pe farfurioara mica alba cu striatii, scos pe geam 2 minute si daca s-a intarit e gata. Si ca la castraveti trebuie mereu sa pui marar uscat.

Ei bine, caietul asta e pentru mine cel mai pretios lucru din lume. Nu cred ca mai exista in lume un asemenea roman in care doar citind titlurile sa mirosi, gusti si simti atat de multe, unde sa vezi figuri, case, locuri, jocuri si momente frumoase.

Saru’mana, mama!

PS – Stiti ce? Azi imi incep si eu caietul meu. Cu retele facute si cu adnotarile de rigoare. Om fi in epoca internetului, dar nu pot pata ecranul cu albus cand fac pajituri si nici nu e indicat sa-mi cada ulei pe tastatura…

Comments Off on cel mai pretios lucru din lume

Filed under eat, read / see / do

placinta cu mere

Mere, nuci, stafide, scortisoara. Simplu, nu?

Comments Off on placinta cu mere

Filed under eat